Pentru ca merg destul de mult cu transportul in comun se intampla sa vad si eu mai mereu lumea citind, asemenea mie. De cele mai multe ori nu acord o foarte mare importanta acestui fapt si pentru ca, cititor fiind, nu mi se pare extraordinar in a-ti petrece cele cateva minute in care calatoresti – citind. Ma limitez doar la a vedea titlul cartii (ce ma intereseaza in mod deosebit – am citit-o? n-am citit-o?) dupa care imi arunc iarasi privirile asupra cuvintelor mele. Astazi insa a fost putin altfel… Ma aflam in tramvaiul 19, citind in picioare in locul de legatura dintre vagoane, cand la Piata Ramnicu Sarat se urca o alta tanara… Asa se face ca mi-am ridicat privirea si i-am surprins coltul copertii, fara sa-i vad titlul, fara sa surprind vreun cuvant… Insa mi-am dat seama brusc ca zambesc si apoi stiam si de ce… Tanara aceasta, aproape de-o varsta cu mine, citea una dintre cartile ce raspandesc cel mai mare mister la mine in biblioteca: Mircea Cartarescu – Orbitor. Corpul. Era aceeasi coperta visinie pe care imi treceam si eu mainile in unele seri, era aceeasi carte a carei simpla prezenta ma obseda, alaturi de celelalte din bucata ei de biblioteca. Zambetul meu nu mai era deci pentru mine un mister, asa ca m-am intors la paginile Lolitei mele, o alta carte citita prin tramvai… S-a asezat apoi pe scaun si ne-am continuat drumul asemenea unor straini, cum dealtfel si eram… Insa nu… era ceva ce ne apropia…

Vazuta de Liviu