Hasenbergl este un cartier münchenez analog Crângașilor în București: sărac și cu faimă proastă, dar pașnic și cald atunci cînd te afli în momentul potrivit, la locul potrivit. Nu este, deci, nici o mirare cînd auzim în Expresul de Hasenbergl, alias U2, dulcea limbă românească.

De data asta fuse un băiat pe la vreo 30 de ani înghesuit într-un colț de vagon, cu fularul tras peste obraz și cu mîna la gură. Pentru că, așa cum văzui, se zguduia de rîs citind. Curios din fire, și șezînd convenabil pe locul de alături, aruncai o privire în carte: Să rîdem cu nea Mărin. Carte veche și roasă, prima pagină purta rotocoale făcute cu creionul de vreun zgîmboi care învăța să scrie la trei ani, iar pe copertă zîmbea ștrengărește Amza Pellea dintr-un dreptunghi de televizor.

Coborînd din metrou, îmi dădui seama după – să tot fie vreo… 30? 35? de ani – de ce coperta purta acea culoare violentă privirii și mai ales cum se numea ea: verde-praz. În sus pe scările rulante, mă zguduii și eu de rîs.

Povestită de Pinocchio